PRINCEPELE. Grile de lectura

Deşi apărut în 1969, romanul Princepele a fost mai puţin studiat nefăcând obiectul decât al unor articole publicate în diverse reviste, cu excepţia cărţii Adei Brumaru Masca Princepelui. Publicat cu câţiva ani mai devreme, romanul Groapa a monopolizat aprecierile criticii punând în umbră restul activităţii omului de litere Eugen Barbu, poet, nuvelist şi romancier, dramaturg, reporter, memorialist, traducător, scenarist.

Princepele, roman destul de controversat, propune o experienţă oarecum diferită faţă de cea din Groapa. De altfel, scriitorul mărturisea: „Mă plictisesc să scriu în acelaşi fel… Cine se mulţumeşte cu ceea ce a cucerit bate pasul pe loc. Literatura este o continuă expediţie în zonele necunoscute ale sufletului omenesc, şi sunt nemulţumit de cei ce socotesc această ştiinţă (vreau să fie subliniat cuvântul) o îndeletnicire oarecare”.[1] Barbu observă cu finețe faptul că literatura este departe de a fi o îndeletnicire banală, ea este în fapt oștiință aparte care are capacitatea de a pătrunde profund în mințile oamenilor.[2]

Fiind un roman deosebit nu numai în cadrul creaţiei lui Eugen Barbu, dar şi în cadrul literaturii române, Princepele merită să i se acorde o atenţie specială. Orice analiză a acestui roman trebuie să aibă în vedere şi mărturisirile autorului din Caietele Princepelui şi din Avertisment. Comparând datele din scrierile de mai sus cu cele ce se regăsesc în roman se poate concluziona că în timpul genezei sale Princepele a suferit transformări profunde: virtuala lucrare despre haiduci ce ar fi constituit centrul unei trilogii (Săptămâna nebunilor - Princepele - Amza haiducul) niciodată terminată, se metamorfozează într-o carte completă şi complexă ce nu are nevoie să penduleze în interiorul unei triade pentru a-şi defini sensul. Analiza comparativă (pornind de la ideea exprimată în Avertisment de a reda epoca fanariotă „copiind din toate") demonstrează, cu uşurinţă, că Princepele nu reprezintă o antologie de texte referitoare la o domnie sau la o epocă istorică. Tot materialul folosit de scriitor este prelucrat, este modificat şi îmbogăţit cu fapte, personaje, descrieri desprinse din imaginaţie, totul integrându-se într-o structură nouă, într-un tipar nou ce pare a se înrudi cu toate tipurile de roman (istoric, bildungsroman, pamflet, iniţiatic, epistolar, alegoric) nefiind definitoriu pentru niciun tip, ci o sinteză a toate. Ideea este sugerată şi de scriitor în a doua parte a Avertismentului („o sinteză, un basm şi o operă lirică”).

Romanul este, fără îndoială, construit pe două planuri: unul al naraţiunii propriu-zise ce creează aparenţa de realitate prin jocul auctorial asupra tehnicilor de autentificare a ficţiunii (scrisori originale, fragmente preluate din cronici ale vremii, etc.), în acest sens cartea înrudindu-se cu falsul roman istoric al lui Umberto Eco, Numele trandafirului, şi un plan simbolic. Cel de-al doilea plan este realizat printr-o reţea foarte densă de simboluri. În cadrul acestei structuri simbolice, sunt evidente o serie de metafore ce devin adevărate laitmotive propunând chei de lectură a textului. Încă de la primul capitol, Ciuma, semnele morţii abundă prefigurând finalul. Fluturii, apa, ca simboluri ale maleficului şi ale feminităţii legate de Ottaviano, ca şi melanholia Princepelui revin într-o manieră obsedantă. Primele semne ale morţii (ca şi casa Meitani – un veritabil mormânt, templul ridicat în memoria lui Ottaviano – o arcă de trecere a Styxului) definesc figura Messerului, un veritabil înger aruncat din paradis (după spusele lui Eugen Barbu), care-l convinge pe Princepe să se lase ademenit, să intre în jocul morţii în speranţa unei cunoaşteri iluzorii, să încheie un pact cu diavolul.

Destinul Princepelui este de la început trasat, este imuabil, nota lui definitorie fiind, melanholia profundă ce-1 caracterizează şi care nu este altceva decât setea de nepotolit de a pătrunde în tainele universului. Princepele, marcat şi el de simbolistica acvatică, îşi regăseşte poate aici elementul de legătură cu lumea Messerului şi, spre deosebire de eroul din basme, face alegerea greşită şi anume messerul. Barbu insistă, de altfel, pe această opoziţie între autohton şi străin, între lumea luminii reprezentată de Ioan Valahul şi lumea întunericului, a abisurilor, a solitudinii (lume în care se pierde, până la urmă, Princepele) reprezentată de messerul Ottaviano.

Din analiza capitolului Iniţieri, se poate deduce că, odată ales ca maestru Messerul, procesul este ireversibil, pactul s-a încheiat, Princepele a început coborârea în interior. Structura capitolului ca şi aceea a cărţii sugerează mai multe grile posibile de lectură, toate unificate într-o reuşită sinteză. Se combină astfel iniţierea în misterele alchimiei cu cea în tainele francmasoneriei şi cu iniţierea în dragoste. La toate acestea se adaugă o tehnică mai nouă a romanului, pusă oarecum între paranteze prin prezenţa în acest conglomerat, şi anume iniţierea cititorului în universul cărţii şi chiar iniţierea scriitorului, adevăratul iniţiat al acestui lung şi complicat proces. După ce a experimentat această nouă tehnică de scriitură, după ce şi-a făcut ucenicia, vocea auctorială poate să realizeze finalul cărţii scriind un Epilog ce înseamnă o deschidere spre o altă lume, spre un alt proces iniţiatic al creatorului şi al lectorului.

[1] Emil Manu, Eugen Barbu interpretat de…, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 27. [2] „Istoria, critica literară au simţit nevoia să-şi capete un loc în rândul ştiinţelor, motiv pentru care au încercat să ofere o viziune obiectivă asupra literaturii pe care au vrut s-o categorizeze, să o includă în anumite tipare. Numai că literatura refuză, în general, clişeele, se opune, prin însăşi structura ei, integrării riguroase în astfel de categorii. Literatura este o expresie a subiectivităţii umane (…)”, Cristina Ciobanu, Poezia generaţiei albatrosiste – Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Ion Caraion, Institutul European, 2016, p. 34.